Pavilionul
Pavilionul nostru cu un singur etaj era în partea dinspre noapte a
sanatoriului.Până la a-123-a cameră străbăteai un hol inundat din belşug de lumina lăptoasă a neoanelor, printre jardiniere cu primule liliachii.
Deşi de o curăţenie sfidătoare, sufletele noastre murdare nu dădeau semne, după prima lună de internare, că ar tinde spre
imaculat. Morala noastră întunecată era rareori fulgerată de o rază de înţelegere.
De fapt eram cu toţii nişte trădători: de copilărie, de moarte, de
religie, de istorie, bolnavi incurabil de trădarea trădărilor : Trădarea propriului eu.
Şi pentru că eram într-o nouă patrie de ce n-aş trăda-o şi pe aceasta. Aşa că, în ciuda
interdicţiilor de a o
vizita, am plecat o dată (să fi fost zi sau pace, nu puteam şti) de la camera mea cu nr.118 spre ieşire, cu gândul de a da o raită prin sanatoriu.
Cu fiecare uşă pe care o deschideam nu-mi mai recunoşteam colocatarii de care mă despărţisem cu câteva ceasuri în
urmă în sala de mese. Fuseseră transferaţi în alt pavilion? Şi înlocuiţi cu alţii în aşa de scurt timp? Imposibil!
Atunci cine erau
aceste chipuri mutilate, aceste trupuri contorsionate, aceşti oameni-coşmar care priveau înspre mine fără să mă vadă? Nedumerirea care degenera într-o stare de
prostraţie mă stăpâni consistent
până la camera cu nr.1.
Priveam furtuna întunecată de afară fără să pricep nimic.
UNDEVA, ceva, îmi scăpa.
Şi un fulger de pe cer lumină bezna încurabilă din mine. Mă văzusem multiplicat în 117 exemplare răsucit ca un copac din pustiu spre sine, de la
clonţul infipt în furtună, până la aripa înmuiată în vânt.
Eram teafăr, vindecat prin durere. Senin, am
pornit în sens invers spre ultima cameră.
Ştiam
pe cine am să
văd. Şi cum. Pe o pajişte însorită, cu primule
liliachii.
