Dan Moldoveanu

Uşa

 

1.

     M-au lăsat singur neamurile în faţa miilor de uşi. Trebuia să fiu de-acum urmaşul de drept al urieşescului cămin. Pe o singură uşă îmi era interzis să intru. Trebuia să fie în partea dinspre mister a lumii, construită din cer masiv. Dar atât pe harta clădirii cât şi pe machetă, uşa lipsea.

      Când am ridicat însă ochii, mi se ivi în faţă, uşa. Tainică, interzisă, blestemată,

neprihănita uşă din cer masiv. Gâtuit de emoţie am apăsat încet clanţa şi am intrat.

2.

     De atunci, ani fără de număr, neliniştit, deschid uşă după uşă. Toate vechi şi greoaie, toate din cer masiv.

Cu fiecare uşă deschisă o forţă nebună mă-ndemna să n-am o clipă de linişte până când nu le deschid şi pe celelalte până la ultima.

    De ani şi ani, nu dorm, nu mănânc, numai s-o pot întâlni, numai s-o pipăi, numai să pot şti că este. Ce-mi mai putea ascunde această uşă când celelalte îmi dezvăluiseră în spatele lor, totul.

    Eram tânăr, (când, nu-mi mai aduc aminte) şi găsisem în cea dintâi cameră secretul puterii. Apoi am descoperit secretul nemuririi şi cu toate astea am continuat să caut. Ştiam taina creaţiei şi cine l-a creat pe creator, ştiam cum poţi vedea nevăzutul, cum poţi modela nimicul şi cum poţi deveni vis în vis sau realitate în vis în camera visului.

    Eram din ce în ce mai obosit, fruntea îmi ajunsese la genunchi, mă-mpiedicam în barba şi pletele îmi rămăseseră în copilărie şerpuind pe sub nenumăratele praguri.

    Uşile se deschideau din ce în ce mai greu, abia puteam să mai împing tăbliile greoaie, balamalele scârţâiau, mirosea a veacuri vechi, un praf istoric îmi îngreuna mersul, scheletele speranţelor mele erau peste tot, ceea ce însemna că pe-aici mai trecusem. Ghiceam asta după culorile lor, unele strălucitoare de patina întrebărilor, altele negre, găunoase de răspunsuri. Trebuia să le ocolesc cu grijă, să sar peste ele, dar de multe ori mă rătăceam în vreunul uriaş  zile in şir, încâlcit în păr şi muzica oaselor din trupul în care vuia în ele dragostea, zumzăia adevărul care avea să avorteze mai târziu la umbra tulpinelor îndoielii, şuierau trenuri care nu opriseră niciodată în gara numelui meu, amuţeau lacăte, scrâşneau începuturi.

 

3.

     O simţeam. Ceva îmi spunea că e ultima. Pentru prima oară era linişte. Era o uşă care tăcea. Din amarnice depărtări se-auzea ecoul naşterii mele.

      În faţă, întunericul solid prin care trebuia să-mi fac loc. Respiram tot mai greu, aşchiile săreau din bezna pietroasă, spada sângera. Sfidătoare, clanţa strălucea. Din ruinele anilor mi-am adunat ultimele forţe.Am crezut că am urlat, dar un mârâit bătrân, cât o monedă, căzu pe podea. Am crezut că am ţipat de fericire dar, din peştera sufletului o stalactită cât un ac se sparse la picioare. Am crezut că o deschid cu toată forţa vieţii, dar şiroaie noptoase se prelinseră din gene. Am împins cu ultimul strop de frig care susura în mine.

    Uşa se deschise încet, fără zgomot.